Un babilon! Aşa păreau s-arate
Încrângăturile de legi-spirală,
De-adunătura vremii guvernate.

Mă tot codeam, cuprins de îndoială,
Văzând trei guri cum aşteptau deschise,
Să mă absoarbă-n foamea abisală.

"Spre STÂNGA să cotesc" - mi se prescrise,
De-acelaşi infailibil Disident,
Când "Ordinul de sus" mi se transmise,

Cu sentimentul că-s promovat Sergent.
Dar cum puteam să-mping drumul cu pieptul,
Când "Pythia" mă lăsase insolvent ?!

Ea îmi "vânduse", sigură, conceptul,
- Legându-mă de el prin jurăminte –
Că DREAPTA e-n prezicere perceptul

De-a merge doar pe drumul dinainte.
Abandonat, zăceam pe-o întrebare
În golul ce-mi cutreiera prin minte,

Când, brusc, o genă, în reanimare,
Se deşteptă-ntr-un şoc imprevizibil,
Ghidându-mă pe calea de salvare:

Pe MIJLOC era drumul plauzibil,
Către acele 'nalte destinaţii !
Şi, dus parcă de-un gând irezistibil,

- Catalizat de-avânt şi palpitaţii -
Mă şi văzui acolo, pe colină,
Martor unor suspecte tribulaţii.

(Dar, cum abia urcam pe serpentină,
Nu dezlegasem, încă, nici o iotă,
Din percepţiunea asta misogină.)

Plutea-n văzduh o "mână" mafiotă.
Olympul, tot, părea că se "traduce"
Într-o spoială pur fanariotă.

Ne-nţelegând pe care drum s-apuce,
Gândirea mea zăcea atrofiată
De recea rezemare pe uluce,

Când, din Neunde,-o voce-nzăbălată
Mă prinse, implacabil, în capcană,
Ca fata ce se lasă despuiată:

-"Eşti încurcat în gloata plebeiană !
Prescrisă ţi-e direcţia! Şi clară!
De ce îţi mântui timpul de pomană ?!"

-"Maestre !"...Ca o umbră mercenară,
Descinsă dintr-un Parthenon sihastru,
"Ceva" m-a strâns, să nu mă piardă iară:

-"Sub care stea eşti năruit pilastru?
Că fără noimă mintea-ţi pendulează,
Stârnind furtuni aproape de dezastru !"

-"Maestre, -am zis, ca omul spre amiază -
De când, la sfatul tău, trecui hotarul,
Oracolul mă binecuvântează".

-"Oracolul ?!...Cine-a tocit amnarul,
Stârnind cicloane-n mintea ta de-un gram,
De nu-ţi mai stă pe burtă brăcinarul ?!"


-"Maestre -am zis- e fata lui Priam."
Un râs barbar, din vintre, în cascadă,
Mă învolbură ca frunzele pe ram.

-"Smaranda a voit să mi te vadă
Şi să te-atragă-n vale, la pârleaz,
Unde pe mulţi i-a dus, dintr-o ocheadă,

În mreje prinşi... la greu şi la necaz !
Tu uită de "ferchezuita" fată
Ce aşterne-n drum marama-i de pricaz !"...

Năuc, un vânt porni pieziş să bată.
Parcă-ntr-o dungă şi la cotitură,
Lovind ca într-un zid de cazemată.

Murmure tâmpe, clocote de ură
Se-ncolăciră metamorfozate
Într-o urgie fără de măsură.

Dintr-un Nimic ajuns Enormitate,
Tot mai viril, mai versatil, mai tare,
Larma se-amplifică-n ferocitate,

Şi prăvălindu-se peste hotare,
Cu detunări şi fulgere livide
Deschise "drumul cel fără-ndurare".

Valsând sinistru, umbre vechi, rigide,
Pe el, forţau Edilii să decidă,
În dezbinări şi lupte fratricide,

După legi noi avutul să-l dividă.
-"Ce faceţi oameni buni ?!" – eu, cu sfială
Mă-amestecai cu umbrele-n coridă.

-"Nu te băga! Nu-ţi fierbe nici o oală !"
Şi-aceeaşi mână, încă nevăzută,
Mă trase brusc afară din greşeală.


-"Ăştia se bat pe-o cauză pierdută!
Când s-a decis ca bunul să se-mpartă,
Tot omul şi-a văzut traista umplută;

Cine-a luat, când a ieşit pe poartă,
Azi huzureşte-n bine, fără teamă
Că punga îi va fi cândva deşartă.

Numai că "nihilismul" se înhamă
În lupte intestine, inutile.
Tu mergi pe calea ta! Calea te cheamă!

Ai înţeles ce ţi s-a zis, copile ?!"...
Ca o furtună care se-nteţeşte,
Ca trăznetul dintre puteri ostile,

Vocea din urmă-n mine scormoneşte,
De parc-ar prevesti deznodământul.
-"Ce vor şi ăştia, ce le mai lipseşte ?"

-"Ce-aveau mai bun şi au pierdut: Pământul !"