oglinda retrovizoare a unui vehicol uitat de lume;
ne mișcăm repede, haideți să mergem acasă, poate vom ajunge totuși azi...
mereu ne grăbim spre ceva,
există o logică proprie acțiunilor justificative
avem aici sens, scop, motiv, și toate pentr-un drum bătătorit;
printre clipe zburându-ne pe geam,
într-un efort de netezire a propriei ființe
ce-și mai țipă încă, din când în când disperarea;
iar în oglinda retrovizoare,
neținând seama de noi,
aleargă, împreună cu noi,
un nou apus de soare;
și drumul se-ntinde lin,
într-o încercare bizară de a-și rearanja din oasele obosite,
cred că drumul asta ar vrea să fie infinit...
zâmbesc copleșită,
tocmai mi-au zburat pe fereastră
sens, scop, motiv
eu sunt doar să fiu.