Îndreaptă-ți privirea
spre frunzele vechiului stejar,
pianist singuratic
pe scenele uzinelor morții,
aici,
pe pământul de la Auschwitz.
Pășește, de bună seamă,
cu mare sfială.
Sub pașii tăi încep să tresară
limbile de foc
ale hambarelor morții.
Descoperă-ți inima
în fața piramidelor de cenușă,
cenușă... oameni cenușă...
milioane de oameni cenușă,
ochi de cenușă, mâini de cenușă, aer cenușă...
ordinator cenușă.
Ia un pumn de cenușă
dintr-o urnă mai mare,
distruge ordinatorul cenușă,
aruncă matematica crimei la coș
și întreabă-te:
Oare cu câți oameni vorbesc?
Câte trupuri se odihnesc între degete,
strigându-și amenințător
iubirea lor de cenușă?
Foarfecele timpului au tăiat
lanțul de sârmă ghimpată
ce ținea prizonieră cenușa
Acum nu te mai arestează nimeni de la Gestapo
dacă vei începe s-o iubești cu adevărat.
Iubește cenușa și vei iubi
nu doar fantomele unor lagăre de concentrare,
ci însăși memoria nesfârșitelor seri
presărate de cadența tăcerii.
În urma lor,
întunecate stafii ale tăcerii,
își povestesc:
Aici au fost lagărele morții...
Auschwitz...cenușă...
Auschwitz...tăcere...