Îți păstrez într-un raft, ochii
blânzi și imenși, de tigru bolnav;
pe alt raft, mâinile albe, lungi;
pe un raft mai de jos,
ca să nu rupă scândura subțire a etajerei,
e sufletul tău, vorbele mici, strălucitoare,
zâmbetul uriaș cât Pacificul
și râsul de copil fericit.
Dar vine o zi când e toamnă
și în cămară nu mai e nimic;
și atunci iau toporul sub braț,
cizme groase în picioare, și cojoc de oaie
și plec prin păduri
să te găsesc și să te aduc din nou acasă.