În mintea mea s-a făcut amiază,
În inima mea zi fără vînt
Nici o pasăre nu traversează
Trupul meu cel de pămînt.

Demult au fost vise şi vorbe,
Case care ne adăposteau.
De pe atunci fîntînile cu corbe
Din braţele tale mă scoteau.

Era o zi scurtă şi săracă
În care am şezut îmbrăţişati
Pe o bătaie repede de toacă
Care trezeşte-n mănăstiri pe fraţi.

Sunetul ei a dispărut în timp
Cum se ascunde în lînă o căpusă
Şi-i plină clipa de sînge şi argint
Deschisă ca ochiul de păpusă.

De atunci s-a lărgit inima mea
Şi a încăput în ea cerul şi pămîntul
Şi vine uneori o pasăre să stea
Ca să-mi ciupească viu din ceafă gîndul.

În mintea mea s-a făcut amiază
În inima mea zi fără vînt
Doar o pasăre mai traversează
Trupul meu cel de pămînt.

Şi de atunci s-a lărgit inima mea
Şi încape-n ea moartea şi pămîntul
Cînd noaptea se prelinge printr-o stea
Şi îmi acoperă ca ceara gîndul.

Privesc o zi care va fi pe urmă -
În ceafa mea topindu-se la soare
Vin porcii evanghelici ca să scurme
Apoi se duc şi se îneacă-n mare.

Alături ceafa ta se odihneste
Şi părul e ferit, încă o dată,
Şi-i liniste, şi moartea şiroieste,
Aşa cum n-a fost niciodată.

În crăpătura dintre veşnicii
Coboară gînduri multe şi regrete
Care parcă ar vrea să ne repete
Că n-o să fiu şi nu o să mai fii.