Adie vânt afară și e puțin cam rece,
Mai bate-o dată ceasul, o clipă iar mai trece,
O frunz'-a-ngălbenit pe ramul unui pom
Iar inima îmi plânge că trec, că-s numai om.

Iubito nu lăsa timpul să-ți fure-ntruna
Din plete înc'-un fir, din clipe încă una,
Ci, hai să ne ascundem de vânturi și de ploi,
De frunze căzătoare, de lacrimi și noroi.

Ce dacă-n vale iarba e-o maronie pânză,
Iar nucul de pe deal mai plânge câte-o frunză!
Hai, vino, te grăbește cât încă nu e seară
Să mai trăim o dată ce am trăit o vară!

Să alergăm din nou prin flori și aer cald,
Să ne întindem iară pe iarba de smarald,
Apoi să îmi port mâna prin părul tau bogat
Și să-ți rostesc aievea că te iubesc curat.

Vom merge iar la râul albastru și plăpând
Să-i stăm pe malul tainic, privindu-l susurând,
Stropindu-ți chipul gingaș în zâmbet să te-ntreci
Iar râul de-o să-l fure să-l oglindească-n veci.

Apoi când seara-doamnă va-mbrățișa tot satul,
Când greieri din vioară cânta-vor cum li-e datul,
Noi sta-vom pe băncuța de sub salcâmul verde:
Timpul pe noi ne piardă, iar noi pe el l-om pierde.

Tu, toamnă nemiloasă cu zâmbetu-ți calic,
Te rog smerit, din suflet, mai zăbovește-un pic,
Să-i spun iubitei mele ca, de-o veni deseară,
Să-și ia o haină groasă, că poate plouă iară.