Mă simt murind albastru, puţin câte puţin
Şi-mi tac în tâmple gânduri ce le credeam uitate,
Coboară-n mine clipe cu gust de cer senin
Pe care le pierdusem demult, printre păcate.

Mi-e trupul ca o grotă şi răni tăiate-n suflet
Îmi sângerează straniu, prin putrede orbite,
Copaci îmi cresc din carne şi-ntunecatul bunget
Îmi încâlceşte-n vene poveşti nepovestite.

Ce rece şi ce aspru e cercul ce mă strânge
Şi cât de greu e lanţul ce-mi roade rădăcina,
Pustiu, mi se strecoară în lacrimi şi în sânge
Un colţ de rai sălbatic, un pas visând lumina.

Mă simt murind aiurea, în gesturi efemere,
Pe umeri mă apasă cuvinte fără rost,
Din pleoapa-mi se înfruptă oceane de tăcere
Lăsându-mă străină, să fiu ce n-am mai fost.






30 iulie 2003