mă credeam zeu
printre ruinele din jurul meu
iar jocul acesta cu viața
mi-a pus chiar și o coroană de trandafiri
peste capul apăsat de griji.
și cadânele îmi cântau despre mine
totul se învârtea în jurul meu
timpul, pământul, viața,
iar mersul pe apă
era doar o chestiune de voință.

s-a ales scrumul de țigările minții
fumate odată cu facerea lumii.
nici arca lui Noe nu mai e la locul ei,
în cimitirul vechilor povești,
în care tinerețea a îmbătrânit
de atâta așteptare,
iar pe jăratecul fermecat,
zmeul prăjește cu poftă
mârțoaga ce trebuia să prindă aripi.

mă credeam zeu
iar statuile care mi le-am ridicat
începuseră să mă vorbească pe la colțuri,
cum că mi s-ar fi urcat la cap
de-atâta privit în oglindă,
sau că fața mea a devenit de mult timp
mască mortuară.

trebuia să îmi fi dat seama
că ruinele nu stau în jurul meu
întâmplător.
am devenit și eu
parte dintr-un muzeu al cauzelor pierdute.