Soare-i chipul tãu pe lume, ºi nici nu e vreo mirare,
Cã tu lucrurilor toate le dai mândra-þi strãlucire.
De iubeºti sau nu, tot una-i; soarta nu e schimbãtoare:
Hãrãzit mi-a fost, pesemne, ca sã mor de grea iubire.

Am vãzut aici o stâncã, pânã mai acum o clipã,
Dar, cum þi-a ieºit în cale, tu ai ars-o cu-o privire.
Vai, pierim, dar, uite râul nu-l vedem cum se-nfiripã:
Scrum sunt sufletele noastre, ºi nu este mântuire.

Nici o mamã vreodatã nu ar fi putut sã nascã
Altã fatã, sã mai poatã pe mãsura ta sã fie,
Cãci privirea ta revarsã fericirea cea zeiascã,
Iar a Domnului pecete, ah, pe chipu-þi se îmbie!

Cu zãpada-i te orbeºte fruntea ta marmoreanã.
Buzele îþi sunt ca macul purpuriu, în primãvarã.
ªi cu ce-aº putea sã-asemui chipu-þi de nepãmânteanã?
Te asemui doar cu tine - n-ai rivale-n nici o þarã.

Sunt cuprins de aspre flãcãri - nu mai am nici o putere.
ªi ce lungã-i suferinþa pentru grelele-mi pãcate!
O, minunii preacurate i-a dat Domnul mângâiere,
Când din boþul de þãrânã formele þi-au fost create.

Hovanes, nebune, bietul, vai, cum plângi fãrã-alinare!
Ars de flãcãri mi-este trupul, liniºtea mi-e nãruitã.
Tu eºti focul meu de-a pururi, suferinþa mea cea mare;
Tu de ceruri eºti trimisã - drept pedeapsã-mi eºti sortitã.