Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nebunilor nu spune durerea niciodată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi.
Nădejdile, ascunse să-ţi stea de lumea toată.

Întorsu-ne-am prieteni la vechiu-ne desfrâu.
Am renunţat la ceruri, la rugi şi cele sfinte.
Oriunde este-o cupă, Tu ai să vezi, Părinte,
Cum curge-n gâturi vinul ca apa într-un râu.

O Mână-ascunsă scrie şi trece mai departe.
Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte
Nu vor îndupleca-o să şteargă vreun cuvânt.
Nici lacrimile toate nu pot să şteargă-un rând.

Beţivule, imensă urnă, eu nu ştiu cin’ te-a modelat.
Ştiu doar că poţi să-ncapi trei vedre şi ştiu c-ai să te sfarmi curând.
Mult timp am să mă-ntreb atuncea: de ce ai fost oare creat,
De ce-ai fost fericit şi-acuma – de ce nu eşti decât pământ?

Eşti trist? Adu-ţi aminte că-n jur atâţia sufăr.
Şi că dureri mai grele în univers pot fi.
Alege-ţi o femeie cu sânii albi, de nufăr.
Să n-o iubeşti. Nici dânsa n-o să poată iubi.

Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
El modelează şolduri de ulcioare.
El cranii mândre de sultani frământă
Şi ofilite mâini de cerşetoare.

S-aprind alţi zori! Descopăr din nou splendoarea firii.
Cui să-i aduc prinosul în clipa asta sfântă
Când mii de flori şi buze se dăruiesc iubirii?
Copilă, lasă harfa, căci, iată, păsări cântă…

Bea vin! Curând vei trece şi tu supremul prag.
Şi nu vei lua cu tine nimic din ce ţi-i drag.
Aceasta-i marea taină: laleaua scuturată
Nu înfloreşte iarăşi, o Saki, niciodată.

De ai alăturea de tine două măsuri de vin şi-o cupă,
Să bei în orice adunare, şi când eşti singur iarăşi bea!
Căci Cel ce face şi reface tot ce-i în lume nu se-ocupă
Nici de musteţi ca ale tale şi nici de bărbi cum e a mea.

Un punct pierdut e lumea în haosul imens.
Toată ştiinţa noastră: cuvinte fără sens.
Om, pasăre şi floare sunt umbre în abis.
Zădarnic este gândul, iar existenţa – vis.