Mi-e dor de tine,
de sărutarea ta
ce pentru mine
e tot ce mai conta.

Mă uit la chipul tău
ce zâmbește gingaș la mine
din poza ta (ce mult mă doare)
de bun rămas.

În camera rece,
ce nu-i a casei mele
îmi amintesc de noi
când ne plimbam în doi.
Ce amintiri străvechi.

Mi-e dor de dragostea ta
ce mi-o purtai cândva
pecare am irosito-n vânt;
ce-acum in gând
o port plângând.

Mi-e dor să-ți stau la piept
și să-ți șoptesc încet
fanteziile mele aberante
de mult ieșite din decor,
dar tot mi-e dor.

Mi-e silă de mine
și d-existența mea
ce n-am s-o pot ierta
căci pentru ea
eu te-am pierdut.

Ce dragă-mi ești
crăiasa mea din flori
din poze reci mi te cobori
ca să-mi alungi acei fiori
de moarte ce îi simt.
Da, nu te mint.

Mi-e dor să-ți spun ce cred
pe-alei de parc
unde ne-am iubit și ne-am certat
și unde peste-un veac
mi-oi aminti de noi.

De ce atâtea planuri și idei
să dispară fără vre-un motiv
pentru un simplu fapt fictiv
care ne-a despărțit pe noi?