Azi am să scriu un pic mai mărunt cuvântul „moarte”,
Și am să scriu despre victorie,
Despre tot ce nu ne sperie...

În silabele cuvintelor mele se mișcă ușor,
Abia perceptibil, un monstruleț:
Acel „moarte” ce-l scriu mai mărunt.
Astfel iau cuțitul și lovesc în cuvintele mele
Despicându-le-n silabele ce se citesc sacadat,
Ca și cum ne luptăm a respira,
Acolo vă ascund cuvântul-monstru
De care ne speriem și tu, și eu, și voi toți.
Cu cât tai mai mult,
Cu atât e mai aproape de mine.

Cu toate acestea, victoria secundelor noastre
Ne deschide inima ca pe un cufăr
De pe fundul oceanului de lupte.
Și admirăm florile, galeriile de artă ale cuvintelor,
Lăsând să intre mai puțin singurătatea.

Mesajul de la el nu mai ajunge la mine...
E prea obosit și nu mai are bani
De chirie. În inima mea...

Și undeva monstrulețul deschide ușa,
Camera se micșorează în jurul inimii,
Și cuvântul e scris cu litere majuscule
Pe fiecare silabă a dorului meu.
Ce nu mai vreau să-l recunosc.

Victorie constă-n faptul că încă mai exist.