Ploua teribil, era searã,
Asta acum vreo ºapte ani,
Pe sub umbrelã, prima oarã,
Doar ce-am dat colþu’ pe Lipscani,

Când am vãzut-o, se-nopta,
Ne-am înþeles din trei cuvinte,
Parcã pe mine m-aºtepta,
La patru poli, mi-aduc aminte ;

Am dus-o-acasã ca ºi-un fur,
Pãrea strãinã-n casa mea,
O sãptãmânã-n ºir, v-o jur,
Prin gând nu m-am atins de ea,

Acuma, dup-atâþia ani
Chiar de Pãmântu’ de se surpã,
N-aº arunca-o nici pe bani,
Sau cum fac alþii, ca pe-o cârpã ;

Mã iau fiori când o dezbrac,
În umbre tremurând, apoase,
O zi întregã parcã zac,
Pe piele-i simt a ei mãtase,

Când vine seara, e urgie
ªi o declar fãrã ruºine
Cã cel mai mult îmi place mie
Atunci când ea este pe mine ;

Cobor din bloc, la câte-o tablã,
Vecinii iarãºi fac baloane,
Le iau la marþuri (!) treaba-i oablã,
Când sînt cu ea au ghinioane!....

Acuma io, mã dau ºi mare,
În dungi, cu guler kimono….
Cine papucii mei mai are
O pijama aºa miºto ?!

Valeriu Cercel