mi se așează casa pe umeri și mă apasă
până îl strig în ajutor pe dumnezeu
ieri am vrut să te scot din pământ și să te țin în brațe
să te duc în cameră, să stăm pe patul tău în povești
mă spăl în câte o vană de lacrimi la fiecare sfârșit de săptămână
duminicile acestea mi-au rupt ombilicul și mi-au lăsat solitudinile sângerând
sunt unicul urmaș rămas să aprindă lumânări
pe-un altar cu familia mea de morți și de plecați dinspre mine
mă legăn și mă cuprind cu amândouă brațele de umerii casei mele obosite
în care se deschid uși pentru sărmani, întristați, fericiți sau flămânzi
în turn îmi iert ultimul dușman, ca pe un om îmbrăcat într-o ținută lejeră
dar îmi cade o bucată groasă de lumină pe spate
la capătul pământului s-ar fi putut ajunge cândva cu un om ca mine
numai de nu mi s-ar prăvăli casa pe spate în drum