Ar avea vreun sens
să-ţi spun cum te văd?

Prelungirea durerii
nu e decât o penumbră,
dar e bine în ea,
aşa era în copilărie,
înainte de a fi ştiut că a mă îndrăgosti
este singurul răspuns
pentru fiecare floare ofilită prematur
şi pentru fiecare mormâmt
din viermele aurit,
acest navetist prin mătăsurile trupului.

Ar avea deci vreun rost
să îţi spun cum te văd?

Privindu-te numai în mine,
memoria trimite în depărtări
carnavalul de cranii.

Aici, doar eu şi dârele fine
peste pavajul gradat Farenheit.