cineva ne întinde mereu o mână
gândul că n-ar exista ne taie simțurile
ca lama aparatului de ras mânuit de
degetele bolnavului de parkinson

inima nu se zbate în zadar ca un piston ruginit
pentru care nici un lubrifiant nu e de ajuns
să-l facă mai bun, mai util
ea fabrică spaima deși

propriu-zis teama nu există
e doar o stare vecină cu exaltarea
lipsa de control asupra isteriei
cu care privim uneori câte o masă informă
de creiere strivite pe asfalt în urma accidentului

viteza nebună și suflul secolului
nu ne îndeamnă la nesupunerea față de noi înșine
ci tocmai acea nescontată senzualitate
cu care inventăm și gustăm atrocele de zi cu zi

desigur luminile orașului căzându-ne peste capete
prelungesc senzația de angoasă egală cu
panica artistului înaintea publicului
la defectarea cititorului de cd-uri
în mijlocul unui concert live

asta însă ne face să zâmbim tâmp:
o nouă zi și cărămida căzută de la etaj
totuși ne-a evitat

spunem doar că mai e timp
și pășim peste umbre de ziduri
cu eleganță și resemnare