îţi mai aduci aminte
când iubeam / scriam
când uram / scriam
când ne jucam / iubeam / luptam
când eram cu toţii / totul
o armată de singurătăţi crude?

dintre ruine culeg un vers
îl aşez în mine cu faţa spre apus mă-nchin
acolo icoanele se mai văd ridicând praful mătăniilor
la intrarea cuvintelor în noapte

deşi anotimpurile au trecut ruinele mai ţin pe umeri
oamenii scriind poezia cu aripi
iar zborul acesta fără spaţiu
e la fel de ciudat precum dragostea făcută-n ţărâna mută

nu ştiu de ce fără contraste singurătatea se dărâmă mai aproape
aici nu e nimeni să mai spună cu vântul şi pietrele să cadă
mereu cu rima şlefuită-n destinul cu semne

mai ţii minte (?)
se închide cercul, şuky
se închide singurătatea-n oameni
cu focul