Sunt fără sens şi merg pe bâjbâite,
În gropi mai cad, mă scol, şi mâine mă repet.
Infrunt neştiitor furtuni dezlănţuite
Şi frica morţii, mă face să regret.

Regret doar azi când sunt în agonie,
Şi-n lut î-mi strânge junghiuri de cuţite.
Dar mâine uit visând melancolie…
Şi merg pe-acelaşi drum… pe bâjbâite.

Uşor e drumul de-a mă-ntoarce-n timp !
E ca şi cum aşi cade de pe scară,
Nici trepte nu e parcă să le-ating
Când « omul vechi » în minte se strecoară.

Copacul pare bun la gust şi de dorit,
Prin crengile din pomul cunoştinţei,
Iar seva lui în lume-a răspândit
Mirosul de mormânt a fiecărei fiinţe.

Lovesc cu capu-n zid, şi mă-nconvoi,
Nesiguri paşii alunecă-n cădere ;
Mă scol, şi cad ca porcul în noroi
Şi simt cum sufletul se pierde în tăcere.

Cât de uşor e să te-ntorci în timp…
S-aluneci scările ce te coboară-n hău !
Ce nesimţit e omul stând pe ghimp,
Spunând că poate binele să fie rău !

Privind în faţă drumul pare greu,
Cu-atât mai greu e scara la urcare…
Aşa e omul fără Dumnezeu,
Privindu-şi viitorul fără sare.

Mă simt neputincios luptând cu soarta,
Ca fiu risipitor am ascultat de « eu ».
Lăuntric golul î-mi expulză fapta
Şi parcă-ar vrea re-ntoercere la Tatăl său.

Şi ochii în lumină se deschid,
Trezind în minte ură de păcat.
Şi se formează-n « eul » meu un vid,
Şi-o umplere-n dorinţi de-a fi salvat.

Nu poate fi umplută casa goală
Oricât aşi căuta nebun prin lumea mea,
Nu poate fi împodobită doar c-o ţoală,
Fără chemarea Lui Hristos în ea.

Şi-am hotărât de-a mă întoarce – acasă,
Şi de la depărtare Tatăl m-aştepta…
Şi cu nuntaşii-am petrecut la masă,
În timp ce Tatăl meu la sân mă-nbrăşişa.

Şi i-am deschis lăuntrul cu durere,
Să-mi umple golul “eului” adânc, Trecutul de mizere ca să-mi spele
Şi robul Lui să-i fiu prin Duhul Sfânt.
Amin .