Cu păru-n vânt, trăsnete ies
din largi spintecături de şes.
Băltoace, smârcuri, eleştaie
sar din nămol şi ţopăie vâlvoaie,
Ceru-ndârjit scuipă lavă,
fontă lichidă, otravă.
Crunt ne mai biciuie cnutul Prea-Sfântului,
Sfârşitul pământului, sfârşitul pământului.
Pământul crapă,
zările crapă,
apele crapă,
văzduhul crapă,
totul se spintecă şi ne îngroapă...
Ura, ţâsnim din gropi şi din şanţuri.
Iadul se smulge şi scapă din lanţuri.
Îngeri de fier ca nişte mari cruci
plutesc prin amiaza de tuci
şi varsă pe noi numai stânci şi butuci.
Toate jivinele lumii spurcate
facutu-s-au tancuri şi cazemate.
Munţii s-au rupt din pripoane
şi-arunca în noi cu prapastii şi stane.
Sar giurgiuvelele lumii,
sar toate zăvoarele humii,
sare pământul, întreg, din ţâţâni...
Scuip sânge,
scuip bucaţi de plămâni;
sunt tot pucioasă şi zgură.
Moartea îmi intră ţărână-n gură.
Vin proiectile, vin proiectile,
desfundă morţi îngropaţi de opt zile,
îi smulg din noroi, cu gheare haine,
si-i zvârle în şanţ, peste mine...
Doamne, nimic din prăpăd nu-Ţi mai scapă!
Totul se spintecă, totul se crapă,
totul ne-ngroapă.
Oh, urletu-acesta, de unde
răzbate şi mă pătrunde?
Vine din ce zăcăminte?
Din care profunde tării?
Ieşiţi, voi morţi, din morminte,
ca să intrăm noi, de vii...