fiule, eu nu-mi scriu testamentul
a făcut-o deja arghezi
și nici nu te voi învăța să plângi
ori să te plângi postmodern din scutece
lasă-mă să mai zăbovesc
o clipă lîngă obrăjorul tău
ce -alungă atît de departe
răutatea lumii ori blestemul divin

lângă tine pot fi singurul hamlet al acestui pământ
purtat de yorrick în brațe
și atâta să știi
că te voi duce in brațe până la moarte
și-ți voi arăta toate bufoneriile lumii
și-ți voi lăsa moștenire
sabia mea care a fost a tatălui meu
mai zise duhul tatălui lui hamlet,
dispărand după o cometă

nu te grăbi să crești
vei avea timp ca toate nedreptățile lumii
să se prefacă în laptele praf luat pe datorie
de la cantina săracilor

aidoma colbului stelelor
pulverizând genii
atâta să știi
dacă vreun asteroid intr-o zi va lovi pamântul

tatăl tău se va scula din morți
și-l va ruga pe Dumnezeu să opreasca asteroidul
și-l va pedepsi crunt pe asteroid


cum shakespeare îl va fi pedepsit pe hamlet


[text publicat în revista Poezia, Toamna, Iași, nr.3(37), an XII, 2006]