Doamne,, n-am isprăvit
cîntecul pe care mi l-ai şoptit.
Nu-mi trimite îngeri de gheaţă şi pară
în orice seară.

Nu pot pleca. Arborii îmi şoptesc;
florile calea-mi aţin şi mă opresc.
Despre toate-am început o cântare
de laudă şi naivă mirare.

Oamenilor voiam să le las
sufletul meu, drept pîine la popas,
drept păşune, livadă şi cer.

Tuturor acelora care nu mă cer
şi nu mă cunosc, am vrut să le fiu
o candelă pentru mai tîrziu.

Căutam în iarbă şi-n mohor
tainele ascunse tuturor;
Mă uitam în fîntînă şi-n iaz,
şi-ascultam — îndelung — sub brazi...

Atunci au venit îngerii şi m-au chemat.
Doamne, nu pot pleca, n-am terminat !
Deschide colivia, fă să zboare
cîntecele mele nerăbdătoare.