îți amintești cum stăteam cu vorbele în gură
le plimbam dintr-o parte în alta
apoi le înghițeam teama

de pe buze ne cădea tăcerea
întinsă ca o funie de spânzurat

fiecare asculta depărtarea celuilalt

cuvintelor noastre nu le mai cresc aripi albe
cerul e prea înalt
apune altfel decât soarele

cuvintele noastre sunt mai mari decat ușa

rămân mereu afară
în pantofii lăsați la intrare