Cerşetorul de la semafor mă priveşte în ochi.
Nu pot să-i ocolesc privirea.
Nu pot să mă fac că nu-l văd.
Nu pot să-mi întorc capul, ca şi când n-ar exista.
Nu pot să clatin alene din cap, ca un nabab ce refuză-un sărman.
Nu pot să-i dau bani mărunţi pentru vreun paradis scăpătat.
Aşa că îl privesc şi eu, mai departe, în ochi.
Îl privesc ca pe-un om. Probabil blând. Ca pe-un om.
El îşi lipeşte fruntea murdară de geamul maşinii
şi mă priveşte mai departe în ochi.
Privirea mea nu-i mustratoare
nici compătimitoare
nici detaşată
nici superioară
nici sfidătoare
nici înţelegătoare
nici încurcată
şi nici nerăbdătoare.

Doar îl privesc.

Şi el mă priveşte. Nu se grăbeşte niciunde.
Roteşte încet un ochi cenuşiu : o ciocolată pe-un scaun,
geanta mea de birou,
un CD cu Mariza şi altul cu Lhasa,
trandafiri galbeni pentru iubita mea,
mocheta curată, bordul strălucitor.


Secundele semaforului au scurgere de smoală.
cineva mă ocoleşte prin dreapta, un altul prin stânga
Claxoanele nu contenesc. Oricum nu-şi lasă urma-n istorie.
Aud glasuri nervoase,
văd feţe încruntate.
Îl privesc mai departe în ochi.
Picăturile ploii i se preling de pe frunte.
Se scurge pe geam o dungă murdară.

Mă-nchipui la capătul vieţii,
faţă-n faţă cu Dumnezeu:
Mă priveşte în ochi.