De ce te-au dus, bunico, intr-o chilie rece
Şi te-au lăsat cu toţii sub lespezi de cavou?
Când lunca e un cântec şi dealul un ecou
Crescând mereu pe vreme ce primăvara trece,
Când gâza cea mai mică din soare ia un strop,
Şi când lumina călcă prin aurite ganguri
În crângul plin de cintezi, de mierle şi de granguri...
Te-aşteaptă iasomia şi-albastrul heliotrop,
Albi, trandafirii-n floare întreabă toţi de tine.
De ce nu vii ca-n vremuri cu secatou-n mâni?
Grădina te doreşte de-atâtea săptămâni!
Dar nu mai vii... chiar ziua s-a stins... şi noaptea vine.
O pulbere de lună albeşte pe livezi .
Şi iar se face iarnă ca-n ziua îngropării,
Florica ta se pierde în umbrele uitării,
Capela ta rămâne pe dealuri de zăpezi.