Prin ochii mei, pătrunde-o lume infinită
şi-ajunge înăuntrul meu.
La început, nu făceam decât să simt.
Dar erau prea multe care nu se potriveau:
bicicleta mea cu cadru,
pe care nu puteam încăleca;
patinele cu rotile,
care-mi făceau picioarele să fugă
niţel cam ciudat;
podul pe cabluri de peste Jiu,
care se balansa magnific.
Asta, până era să cad de la 5 metri altitudine
fără echipament de zbor:
picaj / vrie.
După care, urma lecţia de pedagogie:
centura de poliţai,
cu cataramă de alamă
şi ţinte fest.
Lecţia se asimila în circa 48 de ore.
Confuzie.
Playback.
Pedagogie.
Rewind.
Apoi, unii mi-au spus: cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?
Şi-atunci, am început să gândesc.
Aha! Asta era!
Gândesc.
Adică exist.
Şi-n clipa asta
mi-a scăpat momentul de balans.
Am căzut de pe pod.
Nu în Jiu. Era prea simplu; aş fi putut înota.
Pe pietre.
Atunci secvenţa s-a rupt: am rămas la Confuzie.
No playback.

Cineva s-a aplecat într-un târziu
şi mi-a şoptit la ureche:
Nu mai gândi, simţi!
Abia atunci
am simţit
că pot să mă ridic şi să văd exact ce vreau.
Să gândesc ce vreau. Când vreau. Cum vreau.
Cum simt.