Lumânǎrile tremurau la fel
ca atunci când la aceeaşi masǎ
stam amândoi mânǎ în mânǎ
privindu-ne în ochi
cum s-ar privi orizontul cu orizoanta
sau vagabondul cu vagaboanda
ce îmbracaţi în negru ne-au cerut sǎ le fim naşi .
Chiar am fost laşi cǎ nu i-am cununat.
Zǎu , ce ne-ar fi costat?
Numai tu; cǎ nu suntem cǎsǎtoriţi
mǎcar dac-am fi fost iubiţi .

Ba, eu eram cǎ te iubeam.

Acum pe masa unde altǎdatǎ
orizonturile se luau de toartǎ;
eşti la fel de frumoasǎ
dar, ţi-e rece mâna sǎrutatǎ .
Privesc pierdut printre strǎini
şi-i recunosc doar pe rataţii noştri fini
îmbrǎcaţi în negru ca nişte serafimi;

de parc-ar fi ştiut vreodatǎ cineva
ǎia cum s-or îmbrǎca .

Acum, dacǎ te-ai ridica
ei ar fi singurii care s-ar bucura
fǎr’ de sperietura care probabil ar urma .

Dac-aş fi fost mai curajos
poate ne-ar fi fost mai frumos;
dar cât curaj sǎ ai
când toate cele tu ştiai
cum ştii şi-acum cǎ sunt aici;
d’aia nu vrei sǎ te ridici.
Pentru cǎ io şi finii chiar asta vrem
sǎ ne mai zici cǎ nu avem system,
n-avem charismǎ,
cǎ nu ştim ce vrem;
da’, ştim sǎ bem .
Uite, m-a bufnit râsul în batistǎ
când voiam sǎ-mi şterg lacrimile de care-ai râs de-atâtea ori;
dar, nu plângeam ,colecţionam.
Era doar condensul dintre orizonturi
când se fǎcea pace între fronturi
atunci mǎ prefǎceam cǎ mai sorb din cafea,
trǎgând de timp poate n-ajungem la ghicit
s-aud iar ca de atâtea ori:
”of , cu dragostea ta mǎ omori”.

Mǎ uit în jur,
câţiva dintre iubiţii tǎi chiar mǎ privesc ciudat.
La poliţie nu cred c-au sunat
Stiu cǎ sunt un ratat .
Aveai dreptate, poftim:
d’aia îi voiam de fini
pe aceşti vagabonzi senini
ce te privesc cu ochi de serafimi .

De parc-ar fi ştiut vreodatǎ cineva
cum privesc ei sau ochi dac-or avea .