Uneori mor din greșeală

poezia aceasta are ceva ritualic, un ritual al cinei și al iubirii, al morții și al vieții deopotrivă, al focului sacralizant, al arderilor purificatoare, al așteptării luminii din și întru credință. scrisă cu grija celui ce își cumpănește cuvintele. scrisă îndeosebi cu emoție, nu pierde din logos, dimpotrivă, îl revelează fără a-l încărca metaforic și simbolistic. aici e o ardere a materiei spre eliberarea spiritului. în fond, de aceea și focul este la masă, camarad, nu doar mistuitor. iar mesajul este către cititor, ca o împărtășire. confesiv și autentic. mult mi-a plăcut finalul și îndeosebi versurile:
\"e rândul sinelui
privesc în farfuria focului mult mai mare decât ochiul propietate privată
mă uit și tac\"

să mori din greșeală, să ți se răstoarne cana cu apă (viață) din greșeală, să stingi focurile și totuși fiecare literă să ardă. fiindcă există o distanță necesară între toate acestea, între timpul vieții și timpul morții, distanță întinsă de iubire.

Ela

Titlul m-a îndepărtat dar poezia ta de aici este una care cuprinde în ea atâta spunere grea, apăsândă, că vin cu prima mea stea de pe siteul acesta pentru versurile tale care sunt aurite rotunjite și cu chemare scrise, acuma tu iartă îndrăzneala de a spune ce alții o spun demult, cum că silișteanul este domn, rege, împărat în patria poeziilor lui, primul vers mai ales este definitiv și iremediabil vers.
nu am putut trece cu ochii închiși, aici este o poezie

(titlul chiar nu îmi place dar... facă-se voia ta)