poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1226 .



Sureal
poezie [ ]
Intr-o zi

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [majestate ]

2006-08-07  |     | 



Intr-o zi



Intr-o zi i se deschisese undeva, inauntru, un fel de usa secreta catre un spatiu pe care il cauta din cind in cand, mai ales seara, inainte de culcare. Era un loc in care nu putea sa intre decat singura si in care se odihnea, in care totul era linistit si unde gasea libertatea. Libertatea aceea totala pe care nu ti-o poate da decat absenta gindurilor, a planurilor, a constructiilor logice. Momente in care timpul parea ca s-a oprit si ca nici o teama nu exista.
Din ziua aceea devenise foarte linistita, ca si cum ar fi avut un sprijin, un prieten foarte bun sau o bucurie care urma sa se petreaca. Astepta cu emotie intilnirea cu starea aceea, desi n-o putea anticipa. Dar stia ca va veni, ca tot ce se intampla, ca toate luptele zilnice, necesare sau impuse de imprejurari,vor trece, vor fi traversate cu bine si va ajunge din nou acolo.
In ochii ei, atunci cand nu se controla, cind, in scurte momente, mintea se odihnea si trecea fara sa realizeze prin spatiul acela, o secunda sau doua, sau poate o perioada imposibil de cuantificat pamanteste, se vedea un fel de intunecare linistita, un fel de abandon voluntar, un fel de scufundare in sine unde parea ca intilneste instantaneu intreg Universul.
Se obisnuise cu ideea, dupa ce, la inceput i se paruse ciudat. Incercase chiar sa vorbeasca cu prietenele despre acea experienta care o atragea ca un magnet, care o punea in legatura cu ceva dinauntrul ei, un fel de centru al pamantului, al lumii, al intregului spatiu infinit in care viata parea doar un sir de fotograme care se succedau cu viteza, o serie infinita de imagini, cu momente de stop-cadru, cu citeva de slow motion si mereu in schimbare.
In fiecare seara, astepta ca zgomotele sa se stinga si cind toata lumea dormea, nu mereu, doar in unele seri, pleca din nou intr-acolo. De multe ori vedea imagini sau oameni, alteori auzea glasuri, poate ca visa sau isi amintea, nu putea sa identifice clar adresa unde calatorea sau drumul pina acolo.
Intr-o dupa-amiaza de vara, in care era cald si liniste, o dupa-amiaza in care toata lumea din casa se odihnea si nu putea sa faca zgomot fiindca ar fi putut trezi pe cineva, l-a intilnit. De fapt a fost ca si cum ar fi recunoscut pe cineva caruia nu era nevoie sa-i explice secretul ei si care n-ar fi zimbit incurcat sau nelamurit daca i-ar fi povestit despre asta. A fost ca si cum, dintr-o data ar fi primit permisiunea sa invite pe cineva in vizita in singurul spatiu care ii apartinuse pina atunci numai ei.

Ar fi vrut sa faca asta si pina acum, dar, dupa ce incercase de mai multe ori sa destainuie cuiva ce i se intimpla, renuntase. Nimeni nu intelegea. Isi spusese apoi ca poate nici nu trebuie sa existe cineva care sa inteleaga, pina la urma era un secret pe care nu era necesar sa-l imparta cu nimeni. Poate ca fiecare om avea un astfel de loc, dar nimeni nu trebuia sa spuna celorlalti, fiindca atunci, ca in basme, magia ar fi disparut si n-ar mai fi putut ajunge acolo niciodata, ceea ce ar fi fost foarte trist.

Intii a crezut ca i se pare, fusese doar o zecime de secunda in care ceva din ochii lui, un fel de intunecare, de teama, de aparare, a semanat cu ceva ce ii trecea prin privire si ei, din cind in cind, ca o adiere de vint, ca o umbra a unui obiect in miscare, ca o amintire.

Dupa ceva vreme, in care lucrurile se schimbasera, in care viata se desfasurase tumultuos, aglomerata de evenimente, de opintiri si lupte, intr-o seara anume, la o fereastra de unde se vedea un zarzar inflorit, de undeva venisera misterios si foarte abrupt citeva imagini care nu aveau sens, dar care existasera sau aveau sa existe? Obiecte, locuri, culori, chiar citeva cuvinte rostite pe o frecventa foarte joasa, ca pe o banda care merge pe o viteza mai mica decat cea cu care ar trebui redata ca sa se auda normal, pe care nu le putea rosti, dar pe care undeva le intelesese, o experienta pe care n-o uitase niciodata. Fusese ca un fel de chemare, ca un fel de invitatie pe care o primise si intrase intr-un spatiu asemanator cu al ei, parca se lipise de un altul, ca si cum ar fi fost o pata de ulei plutind deasupra unei ape in miscare si atingand o alta, se inglobasera una pe cealalta , se unisera, lin, firesc, fara efort.

“ Spatiul acela exista!, ii spunea ea! Prin gesturi, prin sarutari, printre lacrimi. Spatiul acela exista! Trebuie doar sa-l cauti!
In locuri comune, el nu poate incapea! Nu-ntelegi?”

El nu intelege. E prea ocupat, mereu prea ocupat. E prea intors catre el, mereu prea intors catre el.

“ Ma doare! Nu vezi? Nu simti ca ma doare? Dar nu vreau sa spun, fiindca in spatiul acela nu se vorbeste. Si pentru ca daca vorbesc, ma lovesti si nu vezi ca nu vreau decat sa-l gasim impreuna! Dar asa, nu se poate. Ne indepartam din ce in ce mai mult de el, de noi, nu vezi? Nu-ti dai seama? “



Dar el nu avea timp sa auda, nu avea rabdare sa se opreasca putin si sa taca, sa asculte respiratiile, gindurile nerostite, lacrimile strinse undeva sub clavicula ei stinga. O durea din ce in ce mai tare acolo, durerea se scurgea incet in jos pe bratul sting si trecea ca o sageata prin piept pina in spate sub omoplat. Dimineata era palida, prea palida, din ce in ce mai palida.

Toti ceilalti oameni vedeau ca se intimpla ceva, dar el nu vedea. Era prea ocupat, mereu ocupat. Mereu atent la altceva si asteptind ca ea sa arunce mereu in urma toate gindurile nerostite si toate lacrimile si sa-l duca din nou acolo, in spatiul acela magic, in care se intilnisera cindva, dar care nu mai era acum doar al ei si in care nici ea nu mai putea sa se odihneasca de una singura, ca altadata fiindca lipsea el, lipsea jumatate din vis, jumatate din lume, jumatate din viata.
Jumatate din viata se scursese intre renuntari si singuratati, intre asteptari si sperante, intre cer si pamint, intre viata si moarte.

Iar el nu intelegea. Nici acum nu intelegea ca spatiul acela exista. Dar e un spatiu atit de sensibil, ca un abur, ca un fulg. Il poti ridica in zbor daca sufli usor, usor, il poti la fel de usor pierde pentru totdeauna.

“Unde eeeesti? Unde eeeesti? “

Ea alerga de la un capat la altul al spatiului acela in care nu-si mai putea gasi linistea, nu mai gasea demult centrul Universului, lumea, infinitul din ea fiindca pentru asta se obisnuise sa-l astepte mereu pe el. Ii daruise cheia si il astepta in fiecare zi, in fiecare seara, acolo, la locul secret.

“ Unde esti? Un-de esti? Unde? Un-de? De ce nu te opresti putin. Am nevoie de tine, putin, cit sa-mi pot reveni. Sa pot respira. Sa pot sa scap de durerea din piept, de acele din mina, de lacrimile din git. Doar putin. Doar putin, undeva la mare, undeva linga apa...”

“Suntem aproape numai cind nu suntem, spunea el. Suntem despartiti mereu de ceva. Intr-un fel ciudat, durerea ta ma face sa fiu mai puternic. Ca si cum cu cit ma strigi mai tare, cu atit te aud mai putin. Cu cit te simt mai slaba, cu atit ma simt mai puternic. Nu-mi spune nimic, nu-mi place. Nu ma mai striga, nu te aud. Nu ma mai astepta. Cind am sa vin, am sa vin. Acum nu pot. Nu pot. Nu pot. Nu pot.”

Ea era din ce in ce mai palida.


“ De ce mai speri, spunea el? Mai mult nu se va putea niciodata.”
“ Ba da, spatiul acela exista! Dar in locuri comune, dispare. Trebuie sa plecam impreuna in cautarea lui. El exista! Nu ucide speranta! Nu mai spune nu pot! In iubire nu exista imposibil! Orice se poate. Nu aici pe pamint, dar in spatiul acela, se poate! Poti! Intotdeauna ti-am aratat ca poti sa ajungi la el, poti!
Nu vezi ca nu abia mai pot respira? Nu vezi, nu simti? Sunt inchisa aici si te astept mereu sa ma salvezi, sa ma aduci la viata! Unde eeeesti? Unde eeeesti?”

Dar el venea mereu mai tirziu, din ce in ce mai tirziu. Uneori chiar uita de ea, isi aducea aminte cind raminea singur. Alteori i se parea ca ea oricum trebuie sa astepte. Nici macar nu i se parea necesar sa-i acorde vreo atentie. Pina la urma, daca voia sa astepte bine, daca nu... era pregatit. Se pregatise pentru asta.
In definitiv trebuia sa poata iesi demn dintr-o astfel de situatie fara iesire. Era un om tensionat, cu probleme, mereu ocupat, mereu prea ocupat. Nu mai avusese timp nici macar sa citeasca o carte in ultimii ani. Iar ea, devenise pur si simplu o problema in plus. Nu avea nevoie de asta.

Asa ca intr-o zi, s-a gindit s-o inlocuiasca.
îîî

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!