S-aude mamă apa tot vie-n începuturi
trăind din neodihnă prin vaduri lungi de timp;
oricît de-adînci s-ar face fîntînile din ciuturi
chipul de stea în unde nu are anotimp.

Şi se mai vede-n rază reînviind conturul
din vis prin repetare de flacără curgînd,
ecoul cade-n sine şi mişcă împrejurul
sub aripa nestinsă de trecere prin gînd.

Pe bolta frunţii tale lungi raze migratoare
cu zborul lor sculptează lumină în adînc;
şi-n mine dau impulsuri prin unde de-ntrupare
cu sunetul ce vine din timpul meu de prunc.

Citeşte-mi cartea groasă a zbuciumării tale
din slovele plutirii şi din pamîntul greu,
să ştiu că-n orice vorbă e-un început de cale:
tu m-ai făcut odată, eu să te nasc mereu.