E inaudibil,
nu vom ştii dacă frunzele
se grămădesc şi sună când se caţără
şopârla gură-cască deasupra frunzei.
Ne atinge fruntea
şi credem că-i o batistă
ce ne tot astupă ochii.
Aurul mergea
mai aproape către frunză
iar frunza se ducea către casa
pustie a toamnei, unde inaudibilul
se îmbrăţişa cu invizibilul
într-un tăcut gest de jubilaţie.
Inaudibilul
se bucura de zborul frunzelor,
se odihnea între copacul nemergător
şi râul de mergătoare memorie.
Pe când inaudibilul îşi căpăta
regatul, casa oscila,
dar lăuntrul ei rămânea intangibil.
Deodată, o scânteie
se uni cu inaudibilul
şi începu acesta să ardă pe-ascuns
dedesubtul sunetului faţetat al oglinzii.
Casa îşi recâştiga imobilitatea
şi reîncepu să navigheze.

(1 feb. 1975)

Trad. Darie Novăceanu, rev. Secolul 20, 1985, p. 118-119.