luni scrie despre îngeri
(deși nu i s-a întâmplat nimic în
ultima sută de ani)
antilacrimile lui acide desenează pe ziduri
sângeri
în spatele lor păsăroi azurii
ascunși după fete sfioase
înalte
suferinde
apropiindu-se
îl înconjoară
îl înghesuie spre capătul pustiu al zilei
obosit și flămând
nescris

fosforescent de atâta singurătate
marți
își plânge de milă într-un sonet
dar asta e o veste bună
ploaia coboară pe scripeți din ultimul lui poem
scârțâind ca o moară de scâncete-n batistă
o mie de cuvinte minciuni
el nu prea există

miercuri recade
poartă blugi togă și scut
îngână-n oglindă beat mort
absolut țicnit de dor
îndrăgostit de baba aia metatextual-tristă
doar-ea-știe-ce-i-poezia
tragică deprimantă ispititoare
(să nu moară naibii lângă soclul meu)

joi e optimist
ca o cutie de țigări mereu goală
zâmbește ajutător
nu întinerește
dar n-ar fi prea târziu să spună o poveste adevărată
(poate cea cu tristețea? omenească în mine e doar tristețea...)
însă în preajma lui mai e o singură fată
cam nătâng sclipicioasă
are și ea tristețea ei
nu-l mai ascultă

s-ar vrea judecat doar de îngeri
lasă-mă să mor - își repetă în gând
dar de pe chipul lui
nu voi dispărea niciodată

în weekend se iubește plângând