Eternitatea melancolică a încremenit
în urmele lăsate de tălpile tale
pe plaja catifelată și caldă,
pe care gândul meu le sărută
fără să deranjeze stelele de mare,
ori vântul ce mângâie clipa tăcută.
Vuietul blând al valurilor
leagănă ca pe un prunc
ziua adormită cu capul pe stânci,
iar cerul senin
se oglindește în ochii tăi fermecători,
atât de misterioși și de adânci
ca universul împodobit cu aștrii sclipitori.
Visul meu de iubire se pierde vrăjit
în străfundul lor
și-ți mângâie cu sfială sufletul,
dar acesta nu-l simte,
l-a răpit amintirea și-l poartă pe palmă
înfășurat în umbră de un tainic dor.
Ești toată un mister
ce freamătă ca frunza și radiază
un perpetuu ecou;
inima mea visătoare și lipsită de speranță
îi iese în cale, îl îmbrățișează
și se roagă ca dragostea mea
să-l poată sfărâma ca pe o coajă de ou.