- o lampă pocnind de pervaz tâmpla
ei cu mătase verde. Șoareci de bibliotecă se
zbat în matca ferestrei cu brune pete de timp
desenată - nu s-au dezbrăcat de praful
minuscul, izul lor de cafea
si gargara lor de mentă.
Despre ei se spune că sunt o lampă cu verde
mătase; în pervaz cand se aprind și pocnesc
din lănțișorul de plumb liniștea nespusă
a cărților.

E viscol. Dezgropați în brâu, lemurienii
cu coate de staniol, pe hoarde cu roșii pietre și
bețe de prun asubsoară, păzesc neclintiți sfoara.
De se întinde iarna și buzele lor pândesc în
câmp, peste ramuri ușoare, o linie fină de
ceață- rozătorul prins în geam n-o să coboare
niciodată pe umerii lor.
S-au auzit, sticla păstrează vaiet de sânge,
cum norii s-au scurs pic cu pic- e viscol ștergând
ninsoarea de pomi, cuvintele deșănțate de
groasele mănuși n-or să se poată ascunde de
clopotul crud al lampei.


Începe cu gura să prindă pojghiță, gheața suie
o dată în ramă, mai puțin în numele lucrurilor
- se văd capetele roase. Cum mi-au fost mie
cântecele, de mi-au cusut în ele batistele albe, și
nu m-ar fi trezit în părul greu și galben de acvilă,
când viscolul pășeste desculț printre flori.