Mi-e sufletul departe-ntors în seri târzii și iara,
Îmi amintesc cum ne-ntâlneam sub plopii de la țară.
Când poposeam colo-n zavoi, la margine de apă
Și nu credeam că viața grea, cu dragoste-o- să-nceapă.

Nu auzeam atunci decât, viu, freamătul naturii
Și inima ce îți bătea la șoapta dulce-a gurii .
Aș fi dormit pe pieptul tău și zi și noapte-ntr-una.
Dar ar fi râs, poate de noi, și soarele și luna.

Închipuirea mea de-atunci, era atât de plină
De farmecu-atator visări, de viața fără vină...
Ar fi fost chinul cel mai greu să nu fii langă mine.
Și-acum simt mângâierile și-aștept să mă aline.

Toate se duc spre asfințit. Ani, zile și secunde…
Sunt singură. Am obosit. Și mă întreb : Pe unde…
Te- ai rătăcit, sau te-ai întors sub plopii de la țară
Și-n foșnetul ispititor începi iubirea iară…?