Părea atât de specială
Cum alta nu văzuse,
Figura ei atemporală
Spunea vorbe nespuse!

Nu avea cum să bănuiască
Tânărul cel făr' de minte,
Că inima lui cea lumească
Avea o zână dinainte!

A-ndrăznit să o privească!
Fatală îndrăzneală!
De-avea curaj s-o și dorească
Greșeala lui era vitală!

De-odată dă să amețească,
Căci teama îl cuprinde.
Și-o frică mare, nebunească
Tot corpul îi aprinde.

Cunoscut pentru-ndrăzneală
Nu pentru prudență,
Îi pare-acum fundamentală
Cererea de penitență!

........................................

Făptura lui, lac de sudoare,
Trezită-acuma din visare
Se-ntreabă: a fost întâmplare
Sau o dorință-amăgitoare?...

Cum a putut un chip de zână
Să-i facă-o glumă ce îl doare:
...ca inima lui cea nebună
Să ceară-amarnic îndurare!?!

Blazat, căci el era îndrăzneț
Nu înțelege visul care,
L-a luat acum de nătăfleț...
Dar îi va fi leac de-nvățare!

Nicicând nu va mai crede-n zâne
Căci s-a văzut batjocorit...
Cu fruntea plină de broboane
...Visează ...ca un ... ipocrit!