Cum ai intrat, în camera mică, a apărut
o sală mare şi luminoasă.
s-au văzut şi oglinzile.
s-au văzut şi străinii din ele.
până atunci mă mângâiasem singur pe faţă
să îmi alung singurătatea
dar nu eram o companie plăcută
nici chiar pentru mine,
ştii, ca atunci când eşti singur.

şi nu eram singurul singur
din fosta cămăruţă.
trezirea din beznă instigă.
m-am uitat lung şi atent la fiecare dintre
cei şapte oameni singuri
şi am văzut că sunt singur.


m-am uitat la oameni, m-am uitat la oglinzi
m-am uitat la oameni, m-am uitat la oglinzi
m-am uitat la oameni, m-am uitat la oglinzi
m-am uita la oamenii din oglinzi
m-am uitat la oameni ca-n oglinzi.

ger. minus o mie de grade.
m-am îmbrăcat gros.
aveam totul la mine.

dar golurile din care venea frigul
s-au umplut brusc cu lavă
şi respiraţia ta ar fi putut incendia pereţii
şi tot aşa ne-ar fi putut topi plămânii
scăldându-i în răcoare.

dar nu pentru asta venisei.

în opinia ta doar gestul mărunt de a trece pragul
te adusese aici, hotărârea negândită
de a urca în continuare treptele
pasajului în loc să rămâi nemişcată acolo la mijlocul
adâncului, unde nu eşti nici îngropat
nici la marginea evenimentelor măcar, şi să priveşti
în ochi manechinele din vitrinele galeriei comerciale.


senzaţiile se amplifică.
viitorul mi se justifică pe loc
prin speranţele din care miliarde
de flori complet colorate
izbucnesc surprinzător şi tapetează
totul în jur până departe
unde nimic nu se vede.

m-am ridicat în picioare.
nu eram la prima tentativă
însă mereu dădeam cu capul
de tavanul iadului
şi păsările moarte ce zburau
pe acolo mi se zdrobeau în cap
sau îmi intrau în ochi.

zborul subpământean îmi afecta
cum nu se poate mai grav vederea.
începusem să mă suspectez de
întreruperea ei pe ascuns, când
nu eram de faţă.

cine altcineva îmi cunoştea la fel de bine
ca mine harta chipului.
fusese mâna unui profesionist.

fusese mâna mea. m-am luat de urechi
şi cu un gest puternic m-am
aruncat la picioarele tale
ca pe o frunză normală.