Mihai pierduse lupta.1 El umbla rãtãcit,
Si omul, si natura acum l-au pãrãsit;
E noapte, vijelie... vestmintele-i sunt ude.
-- Bine-ai venit, streine!... o voce se aude,
O voce virginalã... urmeazã-mi... ai scãpat!
Si-o mânã se întinde eroului mirat.

Intr-o colibã micã la zece pasi îl duce.
El intrã; la luminã zãreste-o fatã dulce.
Copila îi surâde ca cele dintâi flori
Ce-anuntã primãvara la tristii cãlãtori.
Parintele ei vine si amândoi vegheazã
Sã aibã multumire acel ce-l ospãteazã.

-- Tu esti Mihai Viteazul!... eu ungur, tu român.
Dar nu aici o teamã! îi zice-acest bãtrân,
Cãci ospitalitatea în ceruri e nãscutã
Când ura între oameni era necunoscutã.
Ea îsi deschide sânul la toti câti o doresc:
Altmintirea, ar pierde caracteru-i ceresc.
Sub simplele vestminte s-ascunde câteodatã
O inima de urã si de trãdãri curatã
Precum, sub mantã d-aur a omului bogat,
S-ascunde câte-un suflet de pãtimi degradat.
Asadar, nu te teme! nu te-ndoi de mine!
Ca sufletu-ti si lutu-ti în pace sã s-aline!

Iar tânãra copilã cu buze de rubin
Eroului la masã turnã în cupã vin;
Un plâns de tinerete pe fata lui strãluce
Si crede înca-o datã cã viata este dulce.

1 - Lupta de la Mirãslãu.