Nobila clepsidră îmi bate cuiul în gură,
îmi ruginește în pumn și care-i timpul ei distrat
în orele ce-și ard minutul ca un zâmbet străin
în fața coroanelor scrise?
Despre ce-i vorba? Tu mă-trebi adânc și stai în
mersul zilelor ce-și urcă apele în câmpie- cerul,
de-ar fi el cariat și strâmb, uitat în negrele umbre,
despre ce e această plită în care-ți încălezești
supa de frunze și caști deasupra neobosit?
Ai spune că ne opărim ceasurile în perete și
tragem în piept mirosul dinților de fier- lor le-am
fi un genunchi crăpat, doar de asta întreabă când
o să scrii și numai eu o să-ți mai păstrez în
amintire credința- stricate sunt aproape- tic, tic,
pe cenușă- tic, seara cade sus și cerul acesta
nu mai poate fi doar un cui ruginit bătut peste
gură.
De el se face sarea mea zahărul tău, gura lui
cuvântul meu, de el se pune ploaia și luna își varsă
cele câteva raze pe pământ- la timpul lor toate se
numesc, și, mai puțin eu, în noblia mea clepsidră,
citesc, cu micuțe înțelegeri, firele de nisip.