Din rănile pământului tresare o mireasmă,
Pierdută ca un zvon pe scoarțele arborilor,
Acolo unde dintre fagi, țâșnește-o căprioară,
Sufletul meu se spovedește zărilor.

Din lacul alb de spoleiala lunii,
Aburii sufletului plutesc ca fecioare,
Așteptând, tresărind zorii
Cu acorduri bete de tainice vioare.

Tăcerea se adapă din roșul zenit,
Din eul meu sedus de-o adiere.
Din spiritul de viscol înghețat,
Cetatea albastră o clipă-mi mai cere.

S-au adunat îngerii deasupra zării,
Căutându-mi fereastra cerului deschis,
Dar au găsit un fag în azurul porții
Desfășurându-și frunzele de vis.

A adormit și pustnicul sub stele
Cu toiagul său cel ancestral
Și pare, că barba-i ninsă de-asfințit,
E spălată de valuri de coral.

A mai rămas și-un pui de cerb,
Adulmecând urme apuse,
Părându-i că sub un morman de frunze
Ar zace un corp inert.