Ceasul meu doarme. Îmi ascunde timpul și nu-l mai împarte.
Stă plin de nimic în perete, risipit între cifre, distanțe și moarte.
Refuză să îmi spună cât mai am până mâine sau până departe.
Știe că, de fapt, minte. Secundele lui sunt ca și el infinite.

Așadar, ce rost mai are să dorm sau să visez, să citesc, să slujesc?...
Orice-aș face se pare că mă dezlânez, mă deșir, mă topesc.
Că sunt nisipul clepsidrei ce se întoarce nu știu cât de sublim
Și curge părelnic, ca râul din sine, dar nu curge de fapt. E destin.

Ceasul din perete a stat. Cu el se pare că a stat lumea întreagă.
Nu se mai naște, nu se mai moare… Pădurea nu mai este în vlagă.
Cântecul păsărilor eternității nimeni nu știe să îl mai asculte
De pretutindeni în ceasul din perete toate se opresc între secunde.

Afară așterne cerul un strat fin de noapte și încă unul de frig.
Peste toate sau prin toate încerc omenește să trec, să le cuprind…
Însă îmi împietresc limbile timpului în cadranul rotund din perete.
Ceasul meu doarme. Cu el îmi dorm mii și mii regrete.