aici eram viu dincolo de cartierele mărginaşe un om al nimănui şi al tuturor
cercuri în apă tinereţe a mea vândută regesc delicat traversând poduri
eu aici mor mi-am spus plină de viaţă aşteptând ivirea zorilor
doi paşi înspre lună încă doi înspre casa de ceaţă
stingher în oglinda azură departele zvon al întâmplării naşterii noastre

şi lăsam în urmă femei cu mâini transparente prelungi
bărbaţi uriaşi cu aripi de ceară cum iubirea lor călătoare printre stele departe
ţări fără nume străbătute ani la rând împreună

dreaptă amiază ne e dat să trăim acum chiar în mijlocul nopţii
masca ta e la mine umbli prin lume cu trupul sfâşiat de victorii niciodată-ntâmplate
din lumina altora te hrăneşti îndestulată fiinţă veştedă gloria ta ura ţi se revărsă şi înfloreşte
prin văzduhurile tandre-ale nopţii prin ungherele stranii ale visului

şi lăsam în urmă trupuri însângerate pietre pentru adus aminte întunericul
încăperi fără ferestre sărbători trase de cai negri înspre capătul lumii
eram zei şi habar n-aveam despre lucrul acesta eram zei şi bucuram oamenii
cu sălbăticia cuvintelor cu amărăciunea sclipitoare a zăpezilor şi pletelor noastre

şi ne-am întors acasă în locul naşterii dintâi şi de pe urmă
ca într-un loc străin săracul risipitorul şi fiul
nu mai era nimeni şi nimic pentru noi acolo
pe o piatră albă am stat şi am privit drumul
pleca de la noi înspre iarnă
nu se va mai întoarce şi nici nu îl vom mai urma
cu gândul sau pasul

(cum tatăl meu în chiar secunda naşterii mele a privit pe fereastră spre dricul ce tocmai traversa oraşul
tot astfel noi am oftat înspre zori fără teamă acesta era sfârşitul ne puteam întoarce la treburile noastre
nu se întâmplase mai nimic între timp)


ascultă poezia în lectura autoarei