Pe catedrala de ploaie și de vânt lovită
Ce se-nalță spre cer de nori urmărită,
Stă singur și dur un gargui demonic,
Chipul luminat de-un fulger energic.

Orașul mâhnit și șters de sus el privește,
Îl vede mereu cum răsare, cum mereu ațipește.
Căci timpul cel crud l-a uitat in vârf de turn,
S-ajungă al lumii etern gardian nocturn.

Și de sus el privește în depărtări fumurii,
Unde stă a lui sfântă iubire oprită atingerii.
O vede zâmbind și o vrea mai aproape,
Aude și tânjește dupa-ei voce, cântec de harpe.

Blestemată fie-i soarta ce l-a legat de-acesta turlă
Și durerea de ere în el se adună, se rupe...și urlă.
Dar gura-i de piatră, și glasul i-e mut,
Iar urletul pentru toți a rămas tăcut,

Iubirea ce-o poartă va rămâne ascunsă.
Resemnat și tăcut cu inima-mpunsă,
Garguiul masiv închide ochii-mpietriți,
Și-o lacrimă cade din norii-negriți.