Tu ai prins dedesubt marginea veselă a morții,
cutiile în care creștem peurmă, și aminintindu-mi ziua
asta de iarnă, fire verzi de iarbă mi-ai împletit în
păr căutându-mi apoi sub tine strânșii pumni.

De ce aș fi făcută din tristețe (?) silențiose s-au spus
bătăile mele în mâinile tale- cântul ce mi-l pui
pieziș pe ureche și somnul adânc ce-l treci prin el spre
tine, mi-e greu să-l învăț.
Lăutarii i-ai trimis acasă, ne spălăm de jarul verde ce
crește peste noi, zăpada mai cade morțiș în pereții
de lemn- cohortu' merilor mei ce au îngropat pământul
în plapuma lor de floare albă și roz.
Am stat culcată mișcând doar din gene scamele de
lumină păstrate din coborâre și dacă era să mă gândesc
mai bine, eu de ce să nu fi fost făcută din tristețe când
focul se arăta așa rece și palid la rama câmpului ce
încă îl țin verde în frunte (?)