Blânda toamnă dunăreană, dezmierdându-ne, s-a dus,
Totu-i alb şi rece-i totul: jos, omătul, bruma, sus.
Moartă-i lumea sărbezită, peste care, fără faţă
Fără nori şi fără soare, greu atârnă alba ceaţă.

Şerpuieşte-n aer fumul şi se-ntinde alburiu
Din colibe, troienite,ca sicriu lângă sicriu.
În zădar privirea cată negre benghiuri în albeaţă;
Pân' şi umbrele sunt albe pe cea marmură de gheaţă

Însă iată, ca şiraguri de călugări în sobor.
Vezi ceva negrind în zare: ciorile pe şes cobor
Şi de spinul chip al iernei, vesel croncănind, s-agaţă...
Mult mai drag mi-e viul negru decât albul fără viaţă!