"Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
Cum lupii, urºii, leii ºi alte câteva,
Care cred despre sine cã preþuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
ªi eu poate sunt nobil, dar s-o arãt nu-mi place.
Oamenii spun adesea cã-n þãri civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare ºi lumea se ciopleºte,
Numai pe noi mândria nu ne mai pãrãseºte.
Cât pentru mine unul, fieºtecine ºtie
C-o am de bucurie
Când toatã lighioana, mãcar ºi cea mai proastã,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastrã."
Aºa vorbea deunãzi cu un bou oarecare
Samson, dulãu de curte, ce lãtra foarte tare.
Cãþelul Samurache, ce ºedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
ªi cã nu au mândrie, nici capricii deºarte,
S-apropie îndatã
Sã-ºi arate iubirea ce are pentru ei:
"Gândirea voastrã, zise, îmi pare minunatã,
ªi sentimentul vostru îl cinstesc, fraþii mei."
- "Noi, fraþii tãi? rãspunse Samson plin de mânie,
Noi, fraþii tãi, potaie!
O sã-þi dãm o bãtaie
Care s-o pomeneºti.
Cunoºti tu cine suntem, ºi þi se cade þie,
Lichea neruºinatã, astfel sã ne vorbeºti?"
- "Dar ziceaþi..." - "ªi ce-þi pasã? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevãrat vorbeam,
Cã nu iubesc mândria ºi cã urãsc pe lei,
Cã voi egalitate, dar nu pentru cãþei."
Aceasta între noi adesea o vedem,
ªi numai cu cei mari egalitate vrem.