La Cartezieni, ca ºi la toþi
Cãlugãrii, la Devotate,
La pierde varã cu saboþi,
La slugi, cocote-mpestriþate
În rochii strâmte-ncorsetate,
La fantele sfios de moare,
Cu cizmuliþe moi, roºcate,
La toþi le cer smerit iertare.


La fete care sfârc aratã
Sã-nhaþe muºterii de soi,
La hoþi ce numai certuri catã,
La saltimbanci cu maimuþoi,
La ghiuji, nebuni ºi papiþoi
Ce fluierã de þi-e mirare,
Cu beºici, prapuri, tãrãboi,
La toþi le cer smerit iertare.


Dar nu la câini ºi trãdãtori
Ce mi-au dat numai coji uscate
De mestecat, din noapte-n zori;
De frica lor mã doare-n spate.
Le-aº da beº, râgâialã poate,
Dar nu pot, cã nu-s pe picioare.
Dar toate vrajbele-s uitate;
La toþi le cer smerit iertare.


De cinºpe coaste li s-ar frânge,
Mãrunt, dar cu barosul mare,
Ori bici cu plumbi, pânã la sânge:
La toþi le cer smerit iertare.