Pe stânci stau eu singur;
Când focul arde roşu
Turnul este înalt, munţi înunecaţi;
Toate vietăţile acum sunt moarte.
Soarele poate străluci în apusene ţinuturi,
Unde floarea şi copacul în Primăvară
se deschide, înfloreşte;
Şi vesele cinteze cântă în valea clară
Dar aici stau singur şi cuget
despre zile când iarba era verde
pământul maroniu, cănd eram tânăr:
Ele ar mai putea exista.
Dar sunt făcute trecut, pentru totdeauna pierdute,
iar aici Umbrele zac
adâncite în inima ostenită,
Speranţa şi Lumina zilei pier.
Dar încă stau şi mă gândesc la tine;
Te văd în depărtare
Umblând drumuri
Într-o zi strălucitoare cu vânt.
Era frumoasă atunci cănd puteam fugi
să-ţi răspund chemării tale,
să-ţi aud glasul sau să-ţi ating mâna;
Dar acum noapte v-a cădea.
Dincolo de Lume încă stau,
Fără să ştiu unde eşti!
O Stăpâne dragă, ai să-mi auzi tu oare
Vocea înainte să murim?
Fiindcă au pierit toţi, pentru totdeauna pierduţi,
Înmormântat aici stau
adânc sub umbre căzând
Unde Speranţa şi Lumina zilei pier.
O Stăpâne, ai să-mi auzi tu vocea mea
Şi să-mi raspunzi înainte să murim cu toţii?

(Original de J.R.R. Tolkien din volumul 9 din Istoria Pământului de Mijloc)