M-am așezat pe prispa casei tale
să-mi odihnesc speranța
și să aștept dorurile rămase-n vale
să caute cutezanța
rătăcită-n mlaștinile îndoielii de pe cale;
am înfășurat o frunză uscată de tutun
ruptă dintr-un șir agățat de grindă,
mi-am aprins fără grabă o țigară
urmărind cu privirea un tăun
ce se întrecea cu trenul
grăbit s-ajungă-n gară.
Luna pe jumătate îmbrobodită
mătura de zor umbrele de seară
și împingea zefirul peste cătun
în timp ce roata veche de la moară
repeta povestea îndrăgostitului nebun
care s-a spânzurat cu o coardă de vioară
de creanga unui plop, pe-o margine de drum.
Am lăsat melancolia să mă cuprindă
ca pe o pradă, cu brațele-i de foc
și mă rugam în gând
să deschizi ușa de la tindă
să simt atingerea îmbrățișării tale,
adiere stârnită de noroc.
Sunt răbdător de felul meu
și nu mă pierd cu firea
dar, crede-mă, mi-e atât de greu
acum, că trebuie să-ți înfrunt privirea.