există maşini perfect lucioase
în care se reflectă marginile trotuarelor
nori decapotaţi circulând pe deasupra
din care depărtări imuabile îşi scot
capetele proaspăt rase, curbându-şi dungile în jos
asemenea buzelor care zâmbesc,
ploi capilare, dimensiuni fosfate
în care cuvintele sunt mult mai puţin
decât ceea ce par: deşeuri
biodegradabile care ies pe gurile noastre
oxidate de linişte,
chingi strânse pe ochi ca pe nişte
cai gata să rupă galopul
şi răbdare. multă răbdare.
iată-mă,
stau nemişcat, asemenea piciorului de compas
iar pe tine te las să te învârţi
să faci un cerc mare din vara asta.
să-ţi sprijini obrajii roşii de ziduri
schimbându-le culoarea,
să te îndepărtezi.

trec cu mâinile în buzunar pe lângă
becuri care bubuie, geamuri care se sparg
şi cadavre fără să clipesc
iar miserupismul meu devine contagios
intră în pomii care deodată refuză
să se mai lase îndoiţi de vânt
în cârdul de maşini care brusc înţepeneşte
pe autostrada soarelui şi refuză
să mai pornească
intră în castelul de apă al
oraşului golind toate robinetele
cartierelor,
prin geamurile care din strălucitoare
devin mate, prin switch-urile UPC de pe stâlpi
ale căror leduri de data send & receive
încetează să mai clipească.

totul stă după tine, îngheţat,
aşteptându-te,
locuit
atât cât să nu pară nelocuit
fiecare lucru se arată
contribuind
cu sufletul
la umplerea containerelor
care ţi se ascund
dincolo de ochi.
iar ceea ce stă după ferestre
pare mai aproape ca niciodată,
mai perisabil
şi mai subtire,
lucruri prin care mâinile mele trec
lungindu-se către Ion Creangă şi Rozelor,
spre blocurile turn din latex
în care-mi vâr mâinile
ca într-o pereche de mănuşi
şi dau din toate cele 14 etaje ale lor
ca şi cum aş da din toate-cele-14-mâini-ale-mele
dimineaţa, in direcţia
terasei pe care stai şi-ţi bei
somnoroasă
ceaiul cu vodka.