Tu nu-nþelegi femeie?

Tu nu-nþelegi femeie cã slava ta sunt eu?
Aºa cum rânduit-a Dumnezeu!
Din coasta mea El te-a fãcut, ºi sprijin mi te-a dat,
Dar tu, de ºarpe ispititã, cãzut-ai în pãcat.
M-ai îndemnat la rându-þi, sã mãnânc din pom
ªi-am coborât o treaptã, din starea mea de om.
O, Doamne, de ce m-ai blestemat atât de rãu?
De-ajunsei robul femeii, ºi, nu, robul Tãu!...
De ce m-ai blestemat, cu trudã sã-mi câºtig traiul?
ªi sã-mi zdrobeascã capul , femeia cu vãtraiul!
Vrãjmãºie-ai pus între sãmânþa mea ºi-a ei,
De bãrbaþi sã fiu atras, ºi ea, femeia de femei!
Acum se împlini blestemul tãu, cu ziua ºi cu ora,
Cãci reînviarãm orgiile cetãþilor, Sodoma ºi Gomora!
Atuncea n-ai lãsat în viaþã, decât pe Lot, cu ale sale fiice,
Ca din incest sã se înmulþeascã lumea, ºi iarãºi, sã se strice!
Astfel cã se nãscu o lume mai nebunã,
ªi, nebunia ei la Tine, iar rãsunã!
I-ai pedepsit pe oameni, Doamne, cu potopul,
ªi, l-ai salvat pe Noe, ca omul sã continue jocul,
Mai târziu ni l-ai trimis pe Fiul tãu, Cristos,
De pãcat sã ne salveze, în chip miraculos;
Drept pildã ni L-ai dat - sã fie omul!
Stãpân pe patimi, pe ispite, la fel ca Isus Domnul!
Ne-a spus ºi Sfântul Pavel: Bãrbatul sã fie al femeii slavã!
Dar ce bãrbat i-acesta, cu firea-atât de slabã?
ªi a mai zis: Femeia sã se teamã de bãrbat!
Dar rânduialã lumii ce mult s-a mai schimbat!
Cãci femeia s-a urcat mai sus, aproape þi-a luat locul!
Se-nchinã acum la ea, bãrbatul, dobitocul!
Mirat rãmâne, cãci tot mai sus ea se cocoaþã!
Aproape a ajuns la cer, la dumnezeiasca-þi faþã;
Pe ecrane vãzut-am, cum, ani de-a rândul,
Ca o maimuþã în copac, ea îºi aratã fundul.
Prostit, bãrbatul îi admirã nudul, ca un mister de foc;
Decade ºi mai mult, robit de-al ei mijloc.